Diana Belbiță debutează în această noapte în cea mai importantă promoție de MMA din lume: UFC. Compania care a fost cumpărată contra a 4,3 miliarde de dolari este paradisul oricărui luptător din lume, iar românca de 23 de ani va încerca să obțină în fața britanicei Molly McCann prima victorie românească în octogon.
ProSport a stat de vorbă cu „Prințesa Războinică” în urmă cu câteva zile pentru a afla prin ce trece un luptător care vrea să fie în cercul de intimi ai celor mai buni din lume, dar și cu ce prejudecăți se confruntă o femeie car practică acest sport. Într-un interviu direct și fără secrete, Diana explică de ce a luat decizia să plece din România și ce planuri are în Canada, cum ajunge o fată gingașă să iubească un sport în care arcadele sparte și piramidele nazale fracturate sunt chestii comune. Enjoy!
ProSport: Cine este Diana Belbiță? Diana Belbiță e cine vrea ea, simplu!
Dar Prințesa Războinică cine e? Prințesa Războinică e Diana Belbiță.
Cred că mulți se întreabă cum o prezență așa gingașă ca tine a ajuns să practice un sport atât de violent. Ne poți răspunde? Nu am avut parte de violență în familie din fericire, cel puțin nu din partea părinților. În schimb, am un frate mai mare, Radu, care cred că mi-a fost primul antrenor și primul coleg de sparring pentru că, de fiecare dată când avea ocazia și de fiecare dată când rămâneam singuri acasă, mă bătea. Așa că pot să zic că mi-am dezvoltat o oarecare rezistență la durere încă de pe vremea aia.
E mai mare sau mai mic? E mai mare cu doi ani fără două zile decât mine. Suntem aceeași zodie. Știi care era partea cea mai rea? Că părinții noștri ne făceau mereu ziua împreună. Eu sunt născută pe 26 iunie, el pe 28, și tot timpul ne făceau ziua pe 27. El fiind mai mare, primea întotdeauna cadouri. De mine uita toată lumea.
Și a rămas Radu în lumea sportului? El acum lucrează în Timișoara, la o firmă de piese auto. Nu are nicio treabă cu sportul. Eu am început cu judoul și a venit și el la scurt timp după mine pentru că, cred eu, i-a fost teamă că o să încep să-l bat. Dar a renunțat după aproape un an pentru că a văzut că bătaia doare. Și-a dat seama că nu e ușor să fii Diana. Dacă nu ai avut antrenament de mic, nu o să reușești.
De ce MMA? Nu m-am grăbit să fac tranziția către MMA. Am luat totul pas cu pas. Am început cu judo. După un timp mi-am dorit mai mult, așa că am intrat în zona de unifight, care e un fel de MMA pentru juniori. Apoi am vrut mai dur, așa că am mers pe partea de kickbox, unde am luptat în gale de amatori, iar mai târziu în gale profesioniste. Am avut norocul să se organizeze o gală de MMA în Severin, acolo unde locuiam la vremea aceea. Cum nu erau atât de mulți luptători, m-au solicitat, și așa am ajuns din întâmplare în cușcă. Dar ca să fiu sinceră, eu am aflat ultima că voi lupta pe reguli de MMA. Eu știam că o să mă bat în deschiderea unei gale RXF, dar voi lupta pe reguli de kickbox. Ei bine, am aflat și eu cu două-trei zile înainte, așa că am zis «Hai să o fac și pe asta!». După care mi-a plăcut, am văzut că se termină mai repede meciurile și am zis «Gata, asta trebuie să fac mai departe». Aveam 18 ani.
Ce le spui oamenilor când te întreabă ce caută o fată la MMA? Ca femeie într-o lume a bărbaților, pe o parte e ușor, pe o parte e și greu. E greu pentru că lumea te subestimează tot timpul și mereu aud chestii de genul «Ah, tu te măriți într-un an, doi, faci copii și n-o să mai lupți». Pe asta o aud de la 18 ani încontinuu și uite că nu m-am măritat, n-am făcut copii. Și pe partea cealaltă e ușor pentru că sunt puține fete încă, iar nivelul MMA-ului în România e foarte scăzut. Mie mi-a fost mult mai ușor să mă afirm. Ca băiat, ca să ajungi cel mai bun din România, trebuie să învingi alți șase-opt-zece-doisprezece adversari, iar pentru mine ca fată a fost îndeajuns să bat două-trei fete ca să-mi arăt supremația. Dar da, trebuie să recunosc că încă mă lovesc de fraze de genul: «Ești femeie, trebuie să stai la cratiță. În bucătărie e locul tău!».
Ai făcut pentru prima dată pregătirea centralizată în afara României. Care sunt concluziile după patru luni petrecute în Canada, de la nivelul tehnic la cel al mentalității? În primul rând, e cu totul și cu totul alt nivel aici. În plus, aici am fost acceptată foarte bine. În România, ca fată, toți se uită un pic ciudat la mine. Aici nu s-a întâmplat așa ceva. Socializăm altfel și toată lumea e egală, toți ne simțim la același nivel.
Și cum e Canada pentru omul Diana Belbiță? Aș putea compara Canada cu un oraș în care am stat: Oradea. De ce? Pentru că e liniște, lumea e liniștită. În București am stat jumătate de an și eram stresată de agitația și aglomerația care era peste tot, aici pot spune că mă bucur de liniște. Și altceva, aici fiecare face ce vrea, nu există prejudecăți. Nu contează cum te îmbraci sau dacă ieși ciufulită de la antrenament, că m-am săturat să se uite toată lumea la mine dacă uit să mă pieptăn după un antrenament.
Mai ai de gând să te întorci? Deși inițial am crezut că o să vin doar pentru o scurtă perioadă de timp, am decis să rămân aici. În România voi veni doar în vizită, cel puțin cât timp părinții mei vor fi în țară, pentru că intenționez să-mi clădesc un viitor aici și să-i aduc și pe ei.
Antrenorul tău este Alin Hălmăgean, un român stabilit și el în Canada. Când l-ai cunoscut? Pe coach Alin l-am întâlnit cu câțiva ani în urmă la o gală RXF acolo unde eu mă chinuiam să fac categoria pentru că aveam de slăbit 9 kilograme în doar patru zile. Și m-am trezit în ultima zi că mai aveam patru-cinci kilograme de dat jos și nu știam cum, că eram la început. El s-a oferit să mă ajute și chiar a stat cu mine câteva ore încontinuu și așa am îvățat să fac slăbirea. Așa că nu am venit aici în necunoscut, m-am bucurat să am ocazia să lucrez cu el și mă bucur că sunt aici și că mă simt ca într-o familie. Pentru că de când am venit am fost tratată ca un membru al familiei de coach Alin și de prietena lui.
Acolo, cumva singură, ce te motivează în fiecare zi să dai tot ce ai mai bun? Pentru mine e foarte simplu cu motivația. Am o motivație foarte, foarte puternică: eu lupt pentru ciocolată. Am vorbit cu antrenorul meu și mi-a zis că dacă voi câștiga în prima rundă, îmi va da zece torturi! Nu a vrut să riște și a zis prima rundă. Deci am toată motivația să câștig meciul ăsta și să-l câștig foarte repede.
Cum te pregătești psihologic acum și cum a evoluat pregătirea ta din punctul ăsta de vedere? Sincer, la început nu mă gândeam că pot s-o iau de la capăt în fiecare zi, dar nu am simțit vreodată că aș vrea să renunț. Am avut momente când mi-am zis «Nu mai vreau, ăsta e ultimul meci, de mâine mă opresc!». Dar nu am simțit niciodată cu adevărat asta. Pentru mine, când mă trezesc dimineața, simt nevoia să mă duc la sală la fel de mult cum am nevoie de mâncare, de apă, de orice altceva. Nu e o alegere, e un mod de viață. Înainte de meci am emoții, trebuie să recunosc că am emoții. Îmi simt pusul ridicat, inima îmi bate deja undeva în gât, în tâmple. Și cu cât se apropie meciul, mi-e mai teamă și parcă simt nevoia să prelungesc momentele alea dinaintea meciului cât mai mult, îmi doresc ca meciurile dinaintea mea să dureze cât mai mult. E, când încep să mă apropii de ring, încerc să trăiesc prezentul. Să nu mă gândesc la ce a fost, să nu mă gândesc la ce urmează, ci să mă bucur de momentul ăla. Când ajung în cușcă, deja devin invincibilă. Am atâta încredere în mine că nimic nu mă mai poate opri.
Știi că ai vorbit cum o fac speakerii motivaționali referitor la ideea trăirii prezentului, nu? Nu știu, dar dacă ai sta lângă mine înainte de un meci și aș fi sinceră, pentru că de cele mai multe ori mint, mint pe toată lumea din jurul meu când mă întreabă «Ești bine? Ești speriată?». «Cine, eu? Nuuu. Deloc!». Dar adevărul e că înainte de meciul meu cu zece-cinsprezece minute, sunt foarte speriată. Știu că tipa aia din fața mea poate fi un monstru. Dar am norocul că pot să-mi stăpânesc emoțiile și să fie pozitive.
În contextul ăsta, crezi luptătorii se nasc sau se fac? Nu poți să fii luptător dacă nu te naști, dacă nu ai acel ceva. Trebuie să înțelegi că între învins și învingător durerea se împarte egal. Poți să câștigi un meci și să fii tu ăla care are mai multe răni, să ai damage-ul cel mai mare și trebuie să îți placă chestia asta. Eu cred că trebuie să ai nebunia asta, pentru că e anormal să-ți placă să iei și să dai pumni. Ok, nouă ne place senzația aia de victorie, dar pe lângă asta e foarte mult de tras, multe sacrificii la fiecare antrenament, la fiecare meci, plus emoțiile, deci categoric trebuie să te naști.
Ce victorie e mai satisfăcătoare: una rapidă, printr-un armbar sau ceva de genul, ori una după o luptă ca în filme de trei runde, cu mult sânge și toate cele? Dacă mă vei întreba înainte de meci, sigur ți-aș spune că vreau una rapidă, foarte rapidă. Dar dacă după un meci m-ai pune să aleg, l-as alege de zece, de o sută de ori pe ăla care a durat mai mult. Chiar am un meci pe care l-am pierdut de care sunt mai mândră decât de multe victorii.
Cum pregătește o luptătoare profesionistă debutul în UFC? Având în vedere momentul, m-am pregătit cel mai mult. Am făcut patru luni de antrenamente aici în Canada, dar era firesc să se întâmple asta, pentru că e debutul meu la un nivel atât de înalt.
Despre momentul când te-a sunat UFC-ul ce ne poți spune? Sincer, sunt unul dintre puținii luptători care n-a visat să ajungă în UFC, pentru că eu am vrut să iau totul pas cu pas și să am un parcurs bun în sportul meu. Așa că acest pas mă așteptam să-l fac peste doi sau trei ani, pentru că eu sunt încă un copil, nu sunt încă îndeajuns de matură din punct de vedere sportiv, mai am foarte multe de învățat. Tocmai de aceea am luat o decizie rapidă și imediat după semnarea contractului am venit aici în Canada, pentru că mi se oferă mai mult decât în România.
Ți-ai fixat vreun obiectiv în privința traseului tău în UFC? Momentan mă gândesc să iau meci cu meci. Dar după ce îl voi câștiga pe primul, mă voi gândi la al doilea și apoi tot așa până când o să ajung să lupt pentru centură. Și când o să ajung acolo, sper să câștig și centura aia.
De unde vine această încredere? Pentru mine e simplu: fac ceea ce-mi place. Și dacă voi greși la un moment dat, măcar mă pot consola cu ideea că am făcut tot ce puteam mai bine. Nu simt că am făcut o greșeală când am plecat de la mine din oraș pentru a mă antrena, cum nu simt nici acum că am făcut o greșeală ca am venit în Canada să mă antrenez aici. Asta e ceea ce-mi doresc acum și în viitor. În momentul când n-o să mai simt să fac asta… Chiar nu simt o secundă că muncesc. Când mă întreabă cineva ce lucrez, le spun că nu lucrez, deși, dacă stau bine și mă gândesc, o fac de la 14 ani.
Crezi în talent? Da, pentru că trebuie să fii talentat când decizi să faci ceva și categoric, dacă ai acel gram de talent, ți se și potrivește ceea ce vrei să faci. În opinia mea, talentul e doar un pas de început și atât. Sunt convins că în România sunt luptători mult mai talentați decât mine. Și spun că sunt sigură pentru că i-am văzut, îi știu. Sunt nu de cinci ori sau zece ori mai talentați decât mine, ci de o sută de ori. Dar talentul te duce până la un anumit nivel. Dacă tu îți dorești să faci mai mult și nu ești dispus să te schimbi, pentru că evoluția implică o continuă schimbare, nu ai ce să faci cu talentul. Dacă pui doi începători față în față, știi care dintre ei e mai talentat și care nu. În schimb, când ajungi la un nivel înalt și pui doi oameni față în față, munca face diferența mult mai mult.
Pentru că vorbim de muncă și sacrificii, cât de delicată e problema alimentației? Întreb deoarece nu știu câți dintre noi sunt conștienți de sacrificiile pe care le faceți. Eu nu știu ce cred alții despre noi, pentru că de multe ori am auzit «Ce, tu te bați acolo și poți avea noroc să termini meciul în câteva secunde și să fii campion». Nu, nu! Pentru acele câteva secunde, noi muncim luni întregi. Și în afară de sacrificiile astea pe care le facem, mai trebuie să renunțăm și la ciocolată, ceea ce pentru mine e suprem. Noi, sportivii, suntem cei mai chinuiți, oricum. E foarte greu să mergi într-un restaurant și să vezi că toți își comandă tot ce vor, iar tu ai voie să mănânci jumătate de salată.
Apropos de sacrificii, trebuie să te întreb. La voi, femeile, sunt unele probleme specifice, cum ar fi menstruația. Ce se întâmplă în acele momente cu voi? Ne exorcizăm! (Se râde în hohote) Într-adevăr, noi, femeile, avem și acea perioadă pe care eu ironic am denumit-o «perioada veselă» pentru că nu e tocmai veselă. Când se întâmplă evit să mă duc la antrenament o zi sau două, dacă este posibil, iar antrenorii mei m-au înțeles. În schimb, când ne gândim că oricând se poate întâmpla să ai un meci în acea «perioadă veselă», mergem pe principiul «Doamne ajută!», pentru că nu mai poți face ceva. Dacă până să semnez cu UFC și să intru în programul USADA (n.r. – agenția antidoping americană), care este extrem, extrem de strict, puteam să folosesc niște pastiluțe care se găseau inclusiv în România, acum nu mai pot. Așa că încerc să îmi programez meciurile într-o perioadă mai fericită pentru mine. Dar dacă se întâmplă, se întâmplă, e o chestie umană, normală.
Pentru că ai pomenit de USADA sunt curios de un lucru: cum au fost primele teste pentru tine? Când am intrat în program, am fost testată de două ori în primele săptămâni. O dată în România și o dată în Canada. Când am ajuns în casa unde stau acum, a apărut la ușă o doamnă foarte drăguță, cu care m-am înțeles de altfel foarte bine. Doar că mi s-a părut foarte ciudat în momentul în care m-am dus la baie că mi-a zis că ea nu o să iasă afară, că o să rămână cu mine, mai ales că eu sunt foarte pudică. Și e destul de greu, dar am reușit să dau proba de urină. După ce au sigilat proba, respectiva a fost și ea la baie și m-am dus după ea, i-am deschis ușa și am întrebat-o dacă ei îi place să se uite cineva la ea?
Și ea ce a zis? S-a uitat la mine ciudat, a avut un șoc. Și eu mă gândesc acum ce-a fost în capul meu, dar a meritat. Chiar a meritat.
Cât ai spune că te-ai schimbat în cele patru luni petrecute în Canada? Din punct de vedere sportiv, simt că am evoluat foarte mult de când am venit aici. Pe asta mă și bazez când mă gândesc la următorul meci. Deși ultimele mele lupte au fost victorii, nu se compară cu nivelul la care urmează să mă lupt. Dar mă bazez pe faptul că m-am schimbat foarte mult și am văzut asta de la zi la zi aici. Ca om, pot spune că am devenit mai copil decât eram înainte. Dacă participarea la anumite reality show-uri m-a maturizat foarte mult, venirea aici m-a dus puțin înapoi și mă bucur că e așa.
Cum a fost participarea la cele două show-uri? Cred că m-au îmbătrânit cu câțiva ani sau cel puțin mi-au dat maturitatea necesară. La primul, am văzut lucrurile ca un copil și m-am bucurat de fiecare moment. În schimb, în cel de-al doilea reality show am mers cu oarecare experiență și am văzut lucrurile puțin altfel, din perspectiva unui adult. Nu mai aveam naivitatea de care dădusem dovadă în primul dintre ele. Participarea la cele două show-uri m-a făcut să-mi doresc să lupt mai mult ca să rămân în lumea asta a sportului pentru că eu am crescut în lumea asta frumoasă, unde respectul primează. Și am rămas un pic șocată când am văzut adevărata față a oamenilor. Am fost crescută ca într-un glob în lumea asta a sportului și nu am cunoscut lumea exterioară. Și am avut un șoc când am văzut cum pot fi oamenii de fapt.
Că am ajuns la oameni și la cum pot fi ei, ai vreun idol? E cineva care te inspiră în vreun fel? Nu am un idol bine stabilit. Admir în general oamenii care muncesc pentru visele lor și îi admir pe cei cărora alții nu le-au dat nicio șansă și au ajuns undeva acolo sus. Asta mă motivează și pe mine, că știu că de la nimic pot să ajung foarte, foarte sus. Nu aș vrea să dau un nume exact de idol, dar am tot respectul pentru Ronda Rousey. Noi femeile îi datorăm tot ce putem să facem astăzi.
Când ți-ai dat seama că poți face din acest sport și o profesie, adică ceva din care să te întreții? Trebuie să recunosc că atunci când am început nu credeam că pot ajunge în punctul în care sunt acum, să mă pot întreține din sportul pe care-l practic. Era un simplu hobby. Foarte mult timp nu am crezut, mai ales că am trecut prin perioade foarte, foarte grele: nu puteam să-mi plătesc chiria, trebuia să împrumut foarte mulți bani ca să fac lucrul ăsta. În schimb, acum știu că se poate și voi putea să fac asta mulți ani de acum înainte. Dar să nu uităm că sunt zece ani de muncă în spate. Pentru cei care intră acum în sportul ăsta trebuie să știe că durează ani de zile până când ajungi la nivelul ăsta, dar merită.
Dacă povestea ta ar putea să inspire oamenii, ce ai vrea să ia ei de la tine? În primul rând, aș vrea ca oamenii să înțeleagă că ceea ce facem noi, luptătorii, nu e doar violență. Până la urmă e un sport și e un sport care te educă. Cam ăsta e scopul meu principal: să dovedesc lumii că ceea ce fac nu e doar violență. De asta am și participat în reality show-uri, pentru a dovedi că un luptător știe să și vorbească, poate să și gândescă rapid atunci când e nevoie și nu știm doar să ne dăm doar pumni în cap.
Pentru cei care se uită puțin pe Instagram-ul tău cred că era clar asta, deoarece eu am găsit niște poze din vremea când învățai pentru bacalaureat. Bănuiesc că nu erau doar de paradă… Da, erau zile întregi în care învățam. Țin minte că înainte de bac stăteam noaptea și învățam, pentru că ziua aveam antrenamente și nu aveam timp, așa că noaptea învățam. Chiar dacă de multe ori lipseam câte o zi întreagă de la școală ca să mă odihnesc, să-mi revin, dacă aveam un test peste câteva zile, știam că următoarele două-trei zile nu o să le mai dorm.
Te-ai gândit ce să faci după ce vei termina activ cu acest sport solicitant? Momentan mă focusez doar pe prezent pentru că mi-am dat seama că sunt abia la început așa că mai am mulți ani de muncă aici. O să rămân tot în lumea sportului, nu mă văd făcând altceva. Pe viitor mi-ar plăcea să fac ceva în preajma copiilor pentru că îmi plac copiii foarte mult. În același timp, mi-ar plăcea să deschid un centru pentru animale și să pot salva animăluțe, dar asta cred că o voi putea face și ca sportiv activ. Dar în privința copiilor mi-ar plăcea să ajut foarte multe fetițe să ajungă mai sus decât voi ajunge eu.
Dar cu băieții ce ai? Băieții au alte modele, în general băieți. Dar fetele au nevoie de un model feminin, ca să vadă concret că se poate.
Diana, aici încheiem pentru că știm că ai un program încărcat în perioada asta. Îți mulțumim pentru timp și multă baftă! Mulțumesc și eu!
Coșmarul cântarului explicat de un luptător UFC
Diana Belbiță a trecut proba cântarului ieri seară și a arătat foarte bine în momentul când greutatea i-a fost măsurată la 56,7 kilograme, limita maximă a admisă. Pentru sportivii de contact, de cele mai multe ori această operațiune de încadrare în categorie este cea mai dificilă. Tocmai de aceea, am rugat-o pe „Prințesa Războinică” să ne explice exact cum procedează în ultima zi, atunci când se derulează cele mai dure clipe din tot acest procest.
Baie fierbinte cât suportă corpul, poate chiar puțin mai mult, în care pui sare de mare, cam jumătate de kilogram. Umpli cada fix până la gât. De ce? Pentru că inima trebuie să fie în zona caldă, iar creierul în zona rece. Cel mai bine e să-ți pui gheață pe cap. După aceea, îți dai cu o cremă specială foarte grasă, îți iei un costum care nu îți lasă pielea să respire și intri în saună. Acolo simt că mă sufoc, tocmai de aceea nu pot să stau foarte mult, maxim zece minute. În tot timpul ăsta, respir prin gheață pusă într-un prosop, ca aerul pe care-l inspir să fie cât mai rece, să nu simt că mă sufoc. Am gheață pe cap, respir prin gheață și atunci partea superioară, capul și creierul, rămân la o temperatură ok, așa că nu amețesc
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER